Ochii ca principal instrument de conectare cu arta
Cum privești o lucrare de artă? Răspunsul cel mai intuitiv care îți vine în minte atunci când te confrunți cu o astfel de întrebare este, mai mult sau mai puțin comic, cu ochii. Totuși, deși poate suna simplist și evident, această modalitate de a înfrunta o întrebare atât de vastă duce către o schimbare surprinzătoare și o extindere a percepției, scoțând în evidență cum fiecare lucrare de artă este, în esența sa, nu doar despre obiectul expus în sine, ci despre cum își găsește locul eroic al renașterii infinite prin paleta senzorială a fiecărui privitor, la care ochii acționează ca un fel de gardian introductiv și ca o punte între obiectul privit și celelalte simțuri ale privitorului care ajung să formeze o înțelegere mai complexă a ceea ce obiectul respectiv reușește să declanșeze în noi.
A ne înțelege pe noi înșine, înseamnă a înțelege arta
Când ai îndoieli, întotdeauna e bine să începi simplu, pentru că întotdeauna în lucrurile simple se creează uneltele complexității. Permițându-ți să vezi pur și simplu lucrarea de artă, separat de integrarea sa formală într-o anumită mișcare sau stil, fie ea o lucrare clasică canonică sau o piesă de artă conceptuală modernă, creezi o legătură puternică între atemporalitatea lucrării și prezența particulară în timp a celui ce se angajează cu ea. Dacă i se permite, obiectul artistic cheamă o anumită universalitate a impactului prin deschiderea unui dialog sincer cu cel care o percepe. Fără a încerca neapărat, ne arată pe noi înșine în moduri pe care uneori nici măcar nu le observăm. Îmi place sau nu? De ce? Ce anume din el mă face să mă conectez sau să nu mă conectez și ce îmi spune asta despre mine – emoțional, social, cultural? Ce declanșează în mine și la ce pot urmări acele declanșări? Mă face să fiu entuziasmat, trist, incomod? Încerc să văd mai mult decât sugerează intuiția mea? Ce încerc să obțin din asta?
Fără protocol, nonsensul poate avea sens și el
Dar de ce să încercăm în primul rând? Ideea este că, atunci când privim o lucrare de artă, nu trebuie să fim experți sau să „înțelegem” într-un mod exact prescris, așa cum se tem unii oameni. Poate că „a nu te prinde” este, de fapt, scopul. Este o descriere și o direcție, mai degrabă decât o explicație accentuată a unui ceva. Este despre cum ne face să gândim și să simțim, nu despre ce. În cele din urmă, șterge acea practică robotică de „cum să” și „pentru ce” etichetată de productivitatea societății de astăzi ce ne redirecționează constant simțurile de bază ca origine fundamentală a experienței și înțelegerii. În cele din urmă, chiar și atunci când exemplifică cele mai mari lupte, fiecare lucrare de artă este o întruchipare recurentă și o reamintire despre cât de uimitor este doar să fii. Așa că sfatul meu atunci când te întrebi cum să privești o lucrare de artă ar fi să ștergi „cum” și pur și simplu să privești.
